Pentru vizionarea emisiunilor din playlistul curent apăsați repetat săgeata din dreapta butonului START. Pentru revenirea la emisiunile precedente acționați săgeata din stânga. Pentru vizualizare pe ecran complet apăsați ultimul buton din dreapta. Vizionare plăcută!

luni, 1 iulie 2013

Grătarul Urban din Centrul Vechi - City Grill



Hmmm.... păi, să vă spun povestea acestei imagini ca să înțelegeți despre ce este vorbaaa...


Ia să vedem ce scriam în urmă cu 4 ani pe blogul nostru cu cârciumi, primul de acest gen din România:

“Dacă eşti prin centrul istoric al Bucureştiului şi nu ţi-e foame absolut deloc, o idee bună ar fi să mergi pe Lipscani până aproape dă în Victoriei şi să intri la City Grill. Pentru că până te servesc băieţii de acolo s-ar putea să ţi se facă foame. Dar primirea este frumoasă. Tipa de la intrare te salută voios, te conduce la masă şi te face să crezi că tot serviciul de acolo este la fel. 


Nimic mai departe de adevăr! Nu intraţi decât dacă aveţi câteva ore bune de pierdut, un laptop la voi sau sunteţi narcoleptic şi puteţi trage un puiuţ mic de somn. În medie, primul fel de mâncare vine cam la jumătate de oră după ce l-aţi comandat iar următoarele cam la jumătate de oră după ce l-aţi terminat pe anteriorul. 


Să zicem că ar fi explicabil pentru un fel de mâncare ce trebuie gătit pe loc, dar când comanzi o ciorbă, care, teoretic, ar trebui să fie gata pe undeva pe acolo prin spate şi totuşi îţi creşte barba până apare pe masă deja e absurd. Şi nici explicaţia cu „sunt ocupaţi” nu ţine. De cele mai multe ori, minim doi chelneri rezeamă peretele de la bucătărie cu lehamite şi dezinvoltură de parcă asta ar fi principala treabă pentru care au fost angajaţi.


Partea ce salvează acest restaurant, însă, este mâncarea. Ciorbele sunt, după umila mea părere, unele dintre cele mai bune din oraş, (o recomand cu căldură pe cea de văcuţă, iar cea de afumătură e chiar delicioasă uneori, că, bizar, nu e mereu la fel). Salatele sunt aproximativ decente iar preparatele la grătar, specialitatea lor, sunt aproape perfecte.


Îl mai salvează şi categoria socială „fomistul sărac care acceptă orice şi aşteaptă oricât, numa’ să fie ieftin”, formată de obicei de corporatişti din zonă care vin să roadă două feluri plus desert la meniul de 19,99 lei. Din păcate de obicei pauza de masă nu le ajunge, din cauza serviciului lent, decât să miroasă ciorba, să lase banii şi să se întoarcă la muncă.


Însă cel mai bun prieten al dumneavoastă acolo va fi întotdeauna vinul casei. Ieftin şi decent, acoperă bine lungile perioade dintre felurile de mâncare. Sau ţine de foame când acestea nu vin deloc, pentru că chelnerii, probabil suferinzi de Alzheimer cu toate că-s tinerei, adeseori uită că ai comandat ceva, sau banalităţi precum desertul, care apare doar pe nota de plată. 


Aşa că dacă nu vă deranjează să insistaţi mult, nu vă este extrem de foame şi aveţi o pernă micuţă la îndemână, pentru un nani între felurile de mâncare vă recomand cu căldură City Grill. Se mânâncă chiar bine atunci când se mănâncă!”


După 4 ani, vara asta ne-am gândit să trecem din nou pe la City Grill Lipscani ca să vedem dacă s-a mai schimbat ceva în afară de decor. Era o zi caniculară şi am început să clevetim verzi şi uscate la un freş de grapefruit roşu eu (16 lei), nefasta la o limonadă (10,5 lei), iar amica noastră cu care ne întâlnisem întâmplător – o apă plată cu lămâie (6,5 lei).


Când a dat cu ochii de noi în Centrul Vechi, prietena noastră ne-a întrebat nedumerită ce căutăm noi acolo ştiind că subsemnatul şi nefasta nu prea apreciem zona. I-am spus că încercăm să descoperim părţile bune de pe acolo pentru a le destăinui şi altora care ni s-au plâns despre ţepele care şi le-au luat. Şi i-am spus şi că suntem cu Turul Culinar al Bucureştiului şi vom poposi la City Grill pe Lipscani, restaurant ce face parte din acelaşi grup cu vestitul Caru cu Bere, Hanu Berarilor Interbelic şi Trattoria Buongiorno. 


Ne-a întrebat repede de ce am ales City Grill şi nu un alt local. I-am răspuns simplu: am auzit că au început să importe chiar ei o carne foarte bună de viţel din Olanda şi vrem să ne convingem dacă fac o friptură gustoasă şi suculentă sau îşi bat joc şi de ea şi de client având în vedere că oriunde carnea de vită este şi greu de pregătit şi scumpă.


Amica noastră ne-a rugat să o luăm şi pe ea să vadă cum decurge “Operaţiunea Grătarul Urban”.  Şi pot eu refuza o blondă ?!? În niciun caz, aşadar iată-ne tustrei la o masă lângă o fereastră mare şi deschisă bucurându-ne astfel şi de aerul natural de afară şi de răcoreala celui condiţionat din interior şi sporovăind de zor ca să uităm de pofte şi de foame până când ni se vor aduce comenzile.


Am comandat eu un antricot de viţel (64 lei), nefasta o vrăbioară tot de viţel (58 lei), iar amica noastră un platou de mici “Marea Sfârâială” (37 lei) ce conţine câte 2 bucăţi din 4 sortimente: mici de Medgidia (porc+vită+oaie), de Lehliu Gară (porc+vită picanţi), de Obor (vită+porc) şi de Sulina (din peşte). Platoul de mici vine şi cu cartofi prăjiţi şi 3 tipuri de muştar, dintre care unul iute.



Alexandra, ospătăriţa care ne-a luat comanda, este una dintre cei 1.200 de angajaţi ai grupului de restaurante din care face parte şi City Grill. Fabricile de dinainte de 1990 aveau un astfel de personal numeros. Este foarte dificil să administrezi un asemenea capital uman. Mulţi dintre aceştia, după ce sunt instruiţi de diverşi specialişti pe banii firmei (de exemplu cursuri predate de sommelieri renumiţi) pleacă momiţi de ofertele tentante ale câte unui restaurant nou deschis în “foame” de personal. Din păcate, acolo bacşişul nu mai este atât de consistent fiind clienţi puţini, iar ospătarii despre care vorbeam pleacă şi de aici întreţinând o volatilitate a pieţei muncii în domeniul ospitalităţii, această migraţie permanentă ducând şi la servicii proaste în multe dintre localurile bucureştene, în principal în Centrul Vechi unde se fac angajări fără prea mare discernământ, situaţia de aici asemănându-se mult cu perioadă sezonieră de pe Litoral.



Alexandra ne prezintă vinul cerut, un Caloian rose (65 lei) de la Crama Oprişor, o podgorie din Mehedinţi cu acţionari germani. De aceea eu am o dilemă: vinurile de la Oprişor sunt vinuri olteneşti făcute de nemţi sau vinuri nemţeşti făcute de olteni? Caloian rose are o culoare ce te cucereşte instant şi este un vin sec perfect pentru a-l bea cu prietenii, partener bun pentru fripturi, discuţii şi glume lejere. Nu uitaţi să-l ţineţi la gheaţă. Alexandra nu a uitat şi după ce ne-a turnat în pahare a pus sticla în frapiera pe care a fixat-o de masă.






Antricotul de viţel comandat de mine a fost exact cum trebuie şi ca textură (mie îmi place cu un strat de grăsime şi a avut tocmai cât să fie delicios), dar şi cum a fost pregătit, “medium” spre “rare” (“rare” înseamnă mai în sânge). Cui îi place mai bine făcut trebuie să comande “well done”.  Sarea grunjoasă care vine pe platou are doar rol estetic pentru că nu este indicat pentru dinţii nimănui să înceapă să o ronţăie.







Vrăbioara de viţel comandată de nefastă a avut acelaşi efect ca şi antricotul pentru mine, adică unul extatic. Şi dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, atunci câteva poze vor face cât câteva mii de cuvinte, deci vă vor lămuri pe loc, fără doar şi poate.




Şi pentru că amica noastră blondă nu avea cum să poată mânca singură platoul cu mici şi cartofi prăjiţi conceput pentru 2 voinici înfometaţi, am trecut să o ajutăm noi. Senzaţionali, am spune dacă am fi la un OTV Culinar, dar pentru că nu suntem spunem doar că au fost excelenţi, cu o singură menţiune: din cauza piticilor mei de pe creier, micii de Sulina (din peşte) mi-au amintit de chifteluţele de peşte de dinainte de 1990 pe care erai obligat să le cumperi dacă voiai să bei o bere la o terasă. Gustul este departe de acele orori, dar creieraşul meu are ceva probleme cu amintirile ce vin din perioada aceea...


Chiar îmi vine în minte o întâmplare din 1987 când tatăl meu mă invită la o bere la Lacto-Barul Dorna din Buzău, iar eu îi spun că din nou o să ne pună să plătim vechiturile alea din peşte. Vine ospătarul, tatăl meu cere 4 beri, ospătarul zice că nu serveşte bere fără mâncare (era vorba despre vestitele chifteluţe din peşte pentru că altceva nu aveau), tatăl meu cere calm şi 2 porţii de mămăliguţă cu brânză şi smântână, i se răspunde că nu au, iar el spune sec: atunci aduceţi doar berile!






A sosit vremea şi pentru cea mai delicioasă parte a mesei, dar şi cea mai tristă pentru că vesteşte finalul şi despărţirea de tovarăşii de ospăţ, aţi ghicit, deserturileeee: prietena noastră a poftit la un mousse de fructe de pădure, nefasta la pepene galben cu îngheţată şi zmeură, iar eu la tort cu multă ciocolată şi multe vişine. Fiecare a costat câte 15 lei, dar au valorat milioane! Am gustat fiecare de la fiecare (din desert) şi am avut orgasm multiplu toţi trei.






Ca digestiv am luat ca de obicei un espresso scurt (7,5 lei).


Nu vă pot saluta de încheiere până nu vă destăinuiesc o constatare. Dacă în urmă cu 4 ani meniul zilei de la City Grill era 19,9 lei, acum este mai scump cu 1 leu, adică 20,9 lei. Dacă este mult sau puţin poate judeca fiecare după câţi gologani are în buzunar


See you s(p)oon !


:Şi să nu ne despărţim până nu mai amintim încă o dată de codul de comunicare dintre ospătar şi client.


PS – propun la final o comedie pe care o dedic echipei de la City Grill Lipscani cât şi vouă, celor care îmi citiţi părerile personale de pofticios cârcotaş.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Poftă Bună de Viață! :)