Chris Simion - Portret de Regizor cu Sombrero

Ca orice poveste frumoasă și proiectul de wine, food & people pairing ARTĂ PE PÂINE merge mai departe. Pentru că așa poruncește Măria Sa Publicul-Acestui-Blog-Boem. După ce ne-am interVINat AICI cu actorul Liviu Cheloiu, acum avem alături de noi la restaurantul mexican El Torito pe... (duruit de tobe)...

Invitata noastră de azi este Doamna Regizor Chris Simion! (aplauze furtunoase, publicul este în picioare, se scandează ”artă pe pâine pentru Patria de mâine”).

Pe Chris Simion am văzut-o pentru prima dată în carne și oase în toamna lui 2009 la Festivalul Internațional de Literatură București la Clubul Țăranului unde în finalul primei seri s-a jucat o piesă de-a ei despre care am și scris AICI câteva vorbe. De atunci am știut că odată și-odată vom lua masa împreună. Într-un loc viu, care arde, la fel ca și ea. Așa am ales ca întâlnirea noastră să se desfășoare la restaurantul mexican El Torito de lângă Foișorul de Foc, din Iancu Căpitanu 30.

Originară din Maramureș, Chris Simion este scriitoare, a lansat opt cărți, regizor, dar și fondatoare a Companiei de Teatru D’AYA (denumirea vine de la franțuzescul ”parce que”, adică ”pentru că”, adică... "d'aia"...), alături de scriitorul francez Pascal Bruckner. Chiar la întâlnirea cu ea, colega noastră, Carolina a primit un autograf pe ultima sa carte publicată „Ce ne spunem când nu ne vorbim”, și în aceeași seară, am fost invitați la una dintre piesele sale de succes, jucată pe scena Teatrului Bulandra - „Mecanica inimii”.

Despre începuturile sale în teatru, Chris Simion spune că nu s-a visat niciodată pe scenă și că preferă să stea în umbră. „Nu m-am visat niciodată pe scenă. Mereu mi-a plăcut să conduc din umbră. Nici la aplauze nu urc pe scenă sau dacă urc, o fac cu greu și cu infinite emoții.” Iar ca mentori în meseria sa i-a menționat pe regizorii Tudor Mărăscu, Mihai Manolescu, Alexandru Darie și Silviu Purcărete.

A înființat Compania de Teatru D’AYA în anul 1999, dând dovadă de mult curaj. Asta pentru că, la acel moment, teatrul independent în România era într-un stadiu incipient. „După premiera spectacolului „Copilul divin”, realizat după textul lui Pascal Bruckner, premieră la care a și participat... el a venit cu ideea să dăm naștere unei companii private. În Franța această formă de teatru se practica la vremea aceea cu mult succes. România era abia la început. Eu am ales drumul cu mărăcini, mai dificil, dar incomparabil mai valoros. Ca să respir, am nevoie de libertate, iar această libertate mi-a oferit-o teatrul independent în cea mai mare parte a carierei mele.”

Și pentru ca vorbele și ideile să curgă mai lesne am avut alături de noi trei vinuri de la Crama Oprișor, toate trei din aceeași gamă Caloian și același soi de struguri, dar vinificat diferit - un Cabernet Sauvignon roșu și aprig, un roze relaxant și cea mai proaspătă surpriză a producătorului german de vinuri românești premium - Cabernet Sauvignon vinificat în alb, răcoros ca o briză marină într-o noapte cu lună plină.

- Când și cum a început pasiunea ta pentru teatru?

- Pasiunea pentru teatru s-a declanşat la 19 ani. Prima piesă a fost vizionată la 17 ani. „Cântec despre mine însumi”, de Walt Wittman la Teatrul Bulandra Icoanei cu Moțu Pittiș, piesă la care m-am plictisit îngrozitor, din care nu am înţeles nimic pt că eram virgină în postura de consumator de teatru şi după care mi-am promis că a fost prima şi ultima la care voi participa. A fost şi prima promisiune pe care mi-am încălcat-o. Doi ani mai târziu am intrat la teatru. Prima facultate a fost Teatrologia, iar 5 ani mai târziu am dat la Regie. 

- Povește-ne cum a fost la primul spectacol regizat de tine. 

- Primul spectacol oficial a fost când eram studentă la Teatrologie . „Copilul divin” după Pascal Bruckner care s-a jucat pe scena Teatrului de Comedie datorită profesorului nostru de teatru universal Dan Vasiliu la acel moment, directorul teatrului mai sus menţionat. Domnul Vasiliu văzuse o repetiţie şi pentru că i-a plăcut cum ne-am jucat, ne-a dat şansa să ne manifestăm pe o scenă profesionistă. Aceştia sunt oamenii care merită menţionaţi în cariera unui artist. Cei care riscă şi îi sprijină când sunt la început de drum și nu îi ştie nimeni.

Datorită acestui om eu am prins încredere şi curaj. Nu sunt fiica lui Eugen Simion (e doar coincidenţă de nume), nu am avut parte de pile (sunt incomodă, nu am relaţii ipocrite, de interes cu cei din jur), nu am bunici, mătuşi sau alte rude care să mă sprijine (ai mei s-au împotrivit ideii de a da la teatru), nu am picioare de manechin ca să deschid uşile teatrelor uşor... am mers pe credinţă, valoare, răbdare, smerenie... cam greu, dar am reuşit. Mi-e prea frică de clipa în care trebuie să răspund pentru alegerile mele încât să îmi permit să îmi pun sufletul şi conştiinţa la bătaie. 

În timp ce eu mă desfătam cu briza marină din sticla de Caloian Cabernet Sauvignon Alb de la Crama Oprișor, fetele se jucau cu vorbele, cu surâsurile și cu paharele de Margarita - ”cea mai bună din București” mi-au zis ele. Le cred pentru că prea le-au plăcut toate cele 3 încercate!

De-a lungul timpului, a avut ocazia să cunoască și să lucreze cu mulți actori de renume de la noi. Astfel, a învățat cum se lucrează cu marii actori, iar în același timp a prins mai mult curaj și încredere în sine. „Întâlnirile cu actorii cu experiență cu care am lucrat au fost adevărate lecții de teatru și de viață. Am avut privilegiul să lucrez de la primele proiecte cu nume mari ale scenei românești. Asta m-a onorat, mi-a dat curaj și m-a făcut să am o și mai mare responsabilitate asupra muncii mele.”

- Mai ai emoții și acum la spectacole? 

- Am emoţii mereu la spectacole pentru că teatrul e viu, fiecare reprezentaţie e unică, se întâmplă acum.

          - Te-ai afirmat și ca scriitoare, care sunt temele abordate în cărțile tale?

          - Teme inspirate din întrebările mele existenţiale, din demersul meu interior, din ceea            ce mă arde.

- Care este scriitorul tău de suflet, dar cartea?

- Fraţii Karamazov, Dostoievski.

- Cum ai ales titlul cărții „Ce ne spunem când nu ne vorbim”? Este o contradicție în titlu. 

- Titlul s-a ales singur. Eu nu îmi aleg titlurile. Ca şi ceea ce scriu.

„Din o sută de cărți citite pentru mine, aleg una singură pentru scenă”, recunoaște ea. Nu întotdeauna însă, un text genial literar se dovedește genial și pe scenă. A lucrat trei ani la dramatizarea „Nunții în Cer“ și doi ani la „Sonata Kreutzer“, iar în final a aruncat tone de hârtii la gunoi și a înțeles că aceste piese nu vor fi niciodată pe scenă.

- Comentează afirmația lui Marin Moraru: „Regizorul este responsabil de tot ce se întâmplă într-o piesă de teatru, dar ce e curios este că în momentul în care nu are succes, regizorul este de vină, actorul niciodată”. 

- Exact aşa este. Este ca şi paradoxul iubirii. Nu există să iubeşti un om şi să îl ţii legat, iubirea se întîmplă în libertate. Reuşita unui spectacol riscă/conţine acest paradox. Actorul este cel care este îndrumat de regizor pe un drum și nu invers, viziunea de ansamblu o are regizorul nu actorul deci finalitatea unui spectacol îi aparţine în totalitate regizorului. Asta în cazul în care ştie ce vrea. Dacă nu ştie şi se construieşte la întâmplare, pe inspiraţia actorilor e altceva, dar nu e ceea ce mă interesează pe mine. Actorul vine cu o interpetare pe o construcţie foarte clară a regizorului.

Despre diferența dintre cartea și cea mai recentă piesă „Mecanica inimii”, Chris Simion explică: „În primul rând am adăugat un alt plan textului, faţă de cel fantastic pe care l-a dat scriitorul, planul realist. Spectacolul meu începe şi se termină într-o sală de operaţie unde un copil suferă o intervenţie chirurgicală, în loc de inimă i se pune un ceas cu care trebuie să trăiască tot restul vieţii. În timpul operaţiei face un stop cardiac şi intră în moarte clinică. Coma în care stă durează 3 ani. Când îşi revine nu ştim dacă basmul la care am asistat este o poveste reală şi din cauza căruia a suferit atâta sau a fost doar un coşmar petrecut în timpul comei. Un regizor, oricât de fidel rămâne textului, îşi este dator să îşi spună propria lui poveste în spectacol. Altfel nu ar putea transmite emoţie.”

- Soțul tău activează și el în acest domeniu, ca actor. Cum este relația dintre un actor și un regizor acasă? 

- Nu amestecăm profesia, cu viaţa privată. Nu l-am distribuit niciodată în spectacolele mele pentru că este soţul meu. Asta e o chestie pe care o detest şi care nu ne-ar fi ajutat nici pe unul, nici pe altul. Lucrăm împreună atunci când este necesar, cred în el ca actor şi a făcut parte din distribuţia unor spectacole pe care le iubesc „Scaunele”, „7 Blesteme”... de exemplu. Când lucrăm nu suntem soţ şi soţie, suntem regizor şi actor. Iar scena o lăsăm la teatru, nu o aducem acasă, în viaţa noastră intimă.

Cu toate că soțul ei, Gabriel Fătu, lucrează în același domeniu, fiind actor, acest lucru nu le-a influențat niciodată viața personală. Mai mult, spune că și distribuirea acestuia în piesele ei a fost făcută pentru că a crezut cu ardoare că acel rol i se potrivește.  „Am separat întotdeauna viața profesională de cea personală. Și am lucrat împreună doar atunci când am considerat că este necesar. Nu l-am luat niciodată în spectacole doar pentru că el este <soțul meu>>. Când l-am distribuit în piesele mele am fost obiectivă și poate uneori chiar exagerată în exigența și rigoarea mea.”

- Ai regizat multe piese de succes, colaborezi cu cei mai buni actori, te simți o persoană împlinită pe plan profesional?

- Dacă m-aş simţi împlinită ar fi foarte rău. Nu caut împlinirea. Nu fac meseria asta ca să îmi fac un piedestal. Ar fi prea simplu. Sunt prea curioasă în a căuta drumul întâlnirii cu Dumnezeu ca să îmi permit să îmi pierd timpul în alt sens.

Cât despre ingredientele de bază ale unui spectacol de teatru de succes spune că „Nu ai niciodată garanţia succesului, mergi mereu la risc. Eu nu montez pentru ceilalţi. Montez pentru mine. Am bucuria să constat doar că, ceea ce imi place mie, place şi altora.” De asemenea, crede că nu există cele mai reușite spectacole, ci „există spectacole mai mult sau mai puţin fidele cu ceea ce mi-am dorit teoretic. Oscar şi Tanti Roz, Maitreyi, Hoţii de frumuseţe, 7 Blesteme, Omul pescăruş sunt o parte dintre reuşitele mele”.

- Cât de necesar este teatrul independent la noi și cum îi vezi evoluția în timp?

- Teatrul independent a devenit o mişcare. Faţă de 1999 când am început eu şi când eram considerată o impostoare de către mulţi colegi care se temeau de fenomen, dar care astăzi sunt în el... azi a devenit o forţă. În 1999 era de neînchipuit formula de teatru privat... acum a devenit un fenomen, necesar, vital, se dezvoltă din ce în ce mai mult, şi ca producţii, şi ca spaţii. Am aşteptat, am răbdat, m-am luptat cu prejudecăţile, cu invidia, cu orgoliile, dar am ajuns unde mi-am dorit, să fiu unul dintre primii susţinători ai acestei formule de teatru în care cred desăvârşit şi care în Franţa, Anglia se practică de zeci de ani cu real succes. Sper că în curând să devină şi la noi o alternativă serioasă la producţiile finanţate de stat. Teatrul privat costă mult mai puţin, o producţie privată în acest moment are un buget mult mai mic decât o producţie finanţată din bani publici şi poate că merită să fie recunoscută ca valoare şi ca prezenţă. 

Despre relația autor/regizor – cititor/spectator  spune că este ca niște „oglinzi în care mă văd în primul rând pe mine. Nu îmi propun să se vadă şi altcineva, dar atunci când minunea se întâmplă, înseamnă că ceea ce creezi începe să aibă valoare, să fie necesar.”   

Iată că ne-am luat cu vorba, cu joaca, cu Margarita și cu Caberneturile și timpul a trecut și au venit și bunătățile mexicane la care am poftit fiecare dintre noi.

De exemplu fajitas de tăuraș, adică fâșii de carne de vițel cu legume venite pe o plită încinsă care sfârâie și fornăie când ți se aduce la masă.

Sau nebunia de ”Buffalo wings” adică aripioare picante, cele mai picante din oraș, scăldate într-un sos de foc ce se stinge numai când întingi în castronul cu cremă de fasole și brânză topită (chili con queso) - este combinația mea preferată! :P :P :P

Mmmm... nu știu alții cum sunt, vorba lui Ion Creangă, dar eu când mă gândesc la cronțănitul trigoanelor de nachos între dinți, îmi vine să cred că am fost mexican într-o viață anterioară! :D

Antricotul de vită la grătar are gustul complet numai împreună cu turtele de cartofi acoperite cu cremă de brânză chedar și cu sosul chimichiurri. Nu știți ce-i ăla chimichiurri?!? Ați trăit degeaba! Fuga la El Torito să vedeți minunăție! ;)

Și, firește, ingredientele de bază ale unei atmosfere corespunzător caraibiene sunt muzica ce răsună zglobiu, foarte zglobiu, cel mai zglobiu, și un sombrero imens pe scăfârlie. :)))

- Care crezi că este cel mai important lucru în viață?

- Să iubești.

- Ce-ți mai place să faci, ce te relaxează?

- Să caut permanent sensuri ale existenţei mele, să mă apropii de Dumnezeu, să visez, să ajung în locuri pe care nu le cunosc şi să le explorez, să citesc, să urc pe munte, să înot, să schiez, să discut, să trăiesc viaţa la maxim.

- Un sfat pentru tinerii absolvenți, viitori regizori.

- Să îşi urmeze credinţă.

Bucuria vieții este „să conştientizăm că în orice secundă putem să nu mai fim şi să ne vedem viaţa cum suntem în momentul în care ne raportăm la moarte. Ne place de noi sau nu?”   

Mâncăm, bem, sporovăim. Chris îmi spune că pun niște întrebări la care nu se poate răspunde. Știu, asta am făcut toată viața! :))))))

Mmmm... burger ranchero! :P :P :P

Chris Simion nu este doar un regizor genial, ea este și un om de marketing cum rar întâlnești. Ea a găsit calea să facă și artă și să aibe și săli pline într-o perioadă în care ne plângem că oamenii nu mai vor cultură. Este adevărat, a te duce la piesele ei a devenit deja un trend, un act de manifestare socială pentru mulți snobi. Chris Simion a știut cum să și-i facă spectatori și pe aceștia.

Regizorul Chris Simion este un om de succes care a reușit să prospere din artă, din propria artă. A venit la întâlnirea noastră cu un SUV, nu cu un Tico.

După cum am menționat încă de la început, am primit o invitație pentru aceeași seară la piesa ”Mecanica inimii” ce se juca la Teatrul Bulandra în Schitu Măgureanu. 

Sala a fost arhiplină, dar sunt convins că trei sferturi dintre spectatori nu prea au priceput ceea ce s-a întâmplat pe scenă și de aceea nici nu le-a plăcut. Dar nu cred că au recunoscut asta în fața cuiva. 

Povestea a fost plictisitoare, dar viziunea regizorului Chris Simion a fost genială și astfel a transformat-o într-o intrigă interesantă. Piesa de teatru ”Mecanica inimii” a fost concepută ca un spectacol de sunet și lumină.

Nu recomand această piesă pentru cineva care dorește să se relaxeze cu ceva ușor, va pleca cu dureri de cap. 

Bucuria vieții este „să conştientizăm că în orice secundă putem să nu mai fim şi să ne vedem viaţa cum suntem în momentul în care ne raportăm la moarte. Ne place de noi sau nu?”   

Aplauze furtunoase reale, nu ca-n gluma de la începutul acestui articol. Noi, publicul, merităm mai mulți luptători precum Chris Simion în artă.

See you s(p)oon ! ;)