Pentru vizionarea emisiunilor din playlistul curent apăsați repetat săgeata din dreapta butonului START. Pentru revenirea la emisiunile precedente acționați săgeata din stânga. Pentru vizualizare pe ecran complet apăsați ultimul buton din dreapta. Vizionare plăcută!

joi, 20 iulie 2017

Un Divin și O Divină la Trattoria Di Vino



Am fost la operetă! A fost splendid, mai ales că nu mai fusesem demult, dar și pentru un motiv puțin mai picant pe care vi-l voi dezvălui puțin mai jos. Mai întâi vă povestesc foarte pe scurt ce am văzut.


După o idee de Bianca Ionescu-Ballo, spectacolul “London - A New Story” - de la Teatrul Național de Operetă și Musical ”Ion Dacian”, tratează cu mult umor și uneori autoironie subiecte de actualitate. În contextul recentului Brexit, acaparate de mirajul scenei, personajele ne invită în universul lor folosindu-se de sintagme motivaționale la modă. Spectacolul este o comedie despre fascinaţia exercitată de farmecul  scenei asupra tuturor, indiferent că sunt actori sau nu.


Trei vecini, locuitori cu aspiraţii diverse ai unui imobil londonez, sunt puşi (prin intermediul poştaşului) în situaţii similare, cărora sunt nevoiţi să le facă faţă în felul lor. Viaţa fiecăruia dintre ei înregistrează o schimbare care le perturbă viața monotonă. Vor fi din nou sub lumina reflectoarelor! Între timp, însăşi traiectoria poştaşului pare să se fi schimbat...


,,Urmează-ţi visul!” par să spună cei... patru! Piese celebre din musicaluri sunt readuse pe scenă sub motivul castingului la care participă toţi.

Distribuție: Bianca Ionescu-Ballo, Anton Zidaru, Gabriela Daha, Valentino Tiron
Text: Bianca Ionescu-Ballo
La pian: Alexandru Burcă
Regia: Anda Cruceanu
Coregrafie: Andreea Toma
Scenografie: Oana Letiţia Grigore


Motivul despre care vă spuneam mai sus este că am fost și încă mai sunt îndrăgostit de minunata soprană Bianca Ionescu-Ballo, dar din păcate nu am cunoscut-o niciodată personal. Totuși nu îmi pare rău, pentru faptul că sunt mai mic cu 5 ani decât dânsa și chiar ea afirmă că a fost curtată de mulți bărbați mai tineri, însă niciunul nu a avut nicio șansă tocmai din această cauză. Pasiunea mea pentru blonda de la Operetă a început prin anul 1985 când mi-am și spus că dacă voi avea o fiică va purta acest nume. Așa s-a și întâmplat 11 ani mai târziu. Voi reveni imediat la feblețea mea blondă.


Una dintre bucățile muzicale cântate în cadrul spectacolului pe care l-am savurat cu mare plăcere este aceasta de mai jos. 







Turul Culinar al Bucureștiului continuă la un restaurant din zona centrală a capitalei - Trattoria Di Vino din Bdul. Mărășești 2B.




La un loc DiVin așa cum se recomandă, eu - Divinul, m-am gândit să invit o Divină la masă, mai exact pe Doamna Bianca Ionescu-Ballo și să-i iau un interviu așa cum s-a întâmplat și în cazul actorului Dem Rădulescu, AICI. Ca să fiu mai bine înțeles, interviul este unul închipuit, unul fantastic


La Trattoria Di Vino am ajuns din întâmplare, aflându-mă în zonă cu treburi la vecinii de la Engie România care-și au sediul alături și invadează localul la ora prânzului sau după program. Eu am avut noroc că era doar ora 11,00 și nu începuse iureșul.


Să vedem ce ne destăinuie Bianca despre începuturile carierei sale - fiind o întâlnire închipuită, îmi permit să o tutuiesc. „Eu voiam să fac canto, dar nu exista această disciplină în liceu, așa că a trebuit să dau examen din Canto popular. Și pentru ca eram deschisă și prindeam ușor, am cântat și melodii populare. În clasa a-XI-a, în 1978, m-au cooptat cei de la corul Song al lui Ioan Luchian Mihalea. Pe parcursul celor 5 sau 6 ani, cât am fost acolo, am participat și la Festivalul Tineretului de la Havana, timp de două săptămâni. Lucru care m-a marcat profund, pentru că era o alta lume, iar noi am ajuns acolo înainte de Revoluție. Totuși anii de dominație comunistă nu i-am suportat foarte greu pentru că am fost o fire optimistă, deschisă, eram o persoana pusă veșnic pe râs și în căutarea bancurilor bune.


În timp ce sporovăiam cu Divina invitată am și comandat o porție uriașă de ”spiedini di gamberi con verdure saltati”, mai exact frigărui cu creveți, legume sotate, ciuperci, usturoi și peperoncino (45 lei). O combinație absolut delicioasă mai ales în compania vinului roze Karakter (70 lei), sec și rece, de la Domeniile Săhăteni, produs sub semnătura doamnei Aurelia Vișinescu.


„A fost un șir de reușite care veneau pe fondul unei copilării și adolescențe fără griji, fără probleme, fără opreliști. Deși părinții mei nu mai erau împreuna de 4 ani, și stăteam numai cu mama, am avut un mediu foarte echilibrat și, pesemne, această natură optimistă a mea m-a ajutat să trec peste toate. În ’83, am terminat facultatea, iar în ’82 deja mă angajasem la Teatrul de Operetă din București, unde am intrat, cu succes, direct pe post de solistă, și totul era minunat. Am fost propulsata rapid și la televiziune unde aveam apariții frecvente.”


”Eram în 1987, și mi-am zis că dacă pe plan profesional am spus tot ce aveam de spus, să încerc și pe plan personal să pun un pic de ordine. Ceea ce am și făcut, căsătorindu-mă. Aveam 28 de ani, soțul meu era medic, a fost o iubire extraordinară, cel puțin din partea mea, și cred că așa se poate numi relația noastră, o relație bazată pe dragoste. Dar, și aici pot să spun că a fost un soi de blocaj, pentru că, după ce l-am născut pe fiul nostru, a venit Revoluția și am simțit nevoia să profit de această deschidere, plecând în diverse turnee. Imediat după ce m-am căsătorit, în 1987, trebuie să spun că, deoarece nu eram lăsată să plec din țară la concursuri internaționale, mi-am dat demisia, ca un soi de protest, de dizidență.” 


Nu știu pe cine m-am răzbunat, dar asta a fost ce-am gândit atunci. Sigur că a fost o conjunctură la care a contribuit un melanj de lucruri. Mi-am spus la început: «Bun, sunt foarte bine pe plan profesional, dar nu sunt bine pe cel sentimental», iar după ce m-am căsătorit și a venit copilul mi-am schimbat gândirea: «Eu sunt cântăreață, cum să stau cu copilul ?!?» Pot să spun că au fost niște greșeli de tactică, de orgoliu, pe care, după ani de zile, le văd, pentru că acum privesc lucrurile cu alți ochi. Așa eram atunci, probabil că nimeni n-ar fi putut să mă determine să fiu altfel, așa că am continuat să fac ceea ce știam eu mai bine: sa cânt.” 


”Și imediat după Revoluție, am șters-o printr-un contract în America. Mă simțeam ca peștele în apă după atâția ani de corset comunist. Ambele bunici ale copilului meu m-au ajutat stând acasă cu Paul, dar căsnicia mea s-a destrămat, astfel că, în 1993, ne-am despărțit cu acte. Eu am suportat foarte greu acest divorț, dar probabil că nu părea, pentru că am parat destul de bine, dar în sufletul meu era durere. Nu arunc vina pe nimeni și nu vreau să acuz pe nimeni, atâta timp cât stătea în puterea mea să-mi salvez căsnicia, dar n-am făcut-o, având această cale a libertății după care tânjeam de ani de zile.“


„Pe Mihai l-am cunoscut prin intermediul celor mai buni prieteni ai mei, era atunci doctor generalist, în perioada de stagiatură. Este genul de bărbat foarte sobru, fiind zodia Gemeni, dar îi place foarte mult și să petreacă, nu rămâne sobru până la capăt. Atunci când îl cunoști, ai senzația că trebuie să te ridici în picioare în fața lui. Este un om cu o vastă cultură, un om extraordinar de iubitor de tot ce înseamnă fenomen artistic.” 


Paul, băiatul meu, a rămas în relații foarte bune cu tatăl lui după divorțul nostru. Eu nu mi-am oprit fiul să-și vadă tatăl, ar fi fost o prostie din partea mea. Sunt împreună atunci când este cazul, pentru că și băiatul meu, deși nu va face Conservatorul, va continua să cânte, e toboșar în formația «Go to Berlin».” 


”Revenind la fostul meu soț, când ne-am cunoscut eram nedezlipiți, venea la toate spectacolele mele, îi plăcea mediul artistic în care mă învârteam eu. Era un bărbat frumos, înalt, blond, cu ochii albaștri, care m-a cucerit din prima prin stilul său, și nu cred c-am stat mai mult de 3 luni până ne-am căsătorit. I-am cunoscut și familia, niște oameni deosebiți. Am simțit că e genul de bărbat pe care l-aș dori tată pentru copilul meu.” 


După Revoluție am reușit să-l aduc în București la o firmă unde i-a mers foarte bine, se pare, pentru că la scurt timp s-a transferat în Cotroceni, cartierul unde locuiam, și așa puteam să stăm mai mult timp împreună.” 


Dar în ’93 am divorțat. Nu soțul meu a divorțat, ci eu. I-am tot găsit vină și sigur c-au fost diverse cauze care au ținut și de el, dar nu în totalitate, așa cum voiam eu să cred atunci, de parcă el ar fi fost obligat să stea singur acasă cu lunile.” 


Dar lucrurile astea le-am văzut mai târziu, când mi-am dat seama că nu e o soluție pentru salvarea unei căsnicii să tot pleci și când vii să stai cu ochii pe calendar ca să vezi când poți pleca iar.” 


Am regretul că nu am fost suficient de diplomată, de atentă și de răbdătoare pentru că, în situația în care ți se întâmplă un lucru de genul acesta, ai impresia că tu ești cel mai nefericit, că numai ție ți se putea întâmplă și că nimeni nu a mai trecut prin asemenea lucruri.” 


Eu zic că ceva aș mai fi putut face, la fel și el, să fi reușit să-și stăpânească multe porniri care mie nu-mi conveneau.“





Din vorbă-n vorbă am trecut la paste - spaghetti cu fructe de mare (32 lei). Și pentru că le-am cerut puțin picante am băut Merlot Prince Mircea (150 lei) de la Crama Vinarte. Un vin la care eu recomand o aerisire în sticlă sau în pahar de minim o jumătate de oră pentru a-i putea descoperi valențele din plin. Pastele au fost atât pe gustul meu cât și al Biancăi.


„Din 1998 până în 2000, când m-am recăsătorit în Franța, nu am mai avut dorința să fiu cu cineva, nici nu am găsit persoana dorită și nici nu mi-am mai pus problema să mă recăsătoresc. Tocmai pentru că am realizat imediat după aceea că l-am iubit foarte mult pe soțul meu, dar nu am fost capabilă să las de la mine, să strâng din dinți și să spun «Hai, c-o să trecem și peste asta!».”


Existând tensiune, am preferat să tai această legatură pentru ca măcar pe copil să nu-l supun situației neplăcute. Presa a încercat atunci să afle diverse lucruri, dar eu n-am ieșit niciodată în față cu astfel de povestiri.” 


”În turneele mele ce au urmat divorțului, mă ajuta mama, dar, în general, eu am ținut copilul cu mine. Cu tatăl lui a stat prea puțin. Pe urmă, copilul a început școala, a fost un copil care s-a maturizat cam de timpuriu. Dar am mers amândoi mai departe cu toate.“


Foarte gustoase pastele, mai ales cu merlotul ales pentru o asociere fericită. Slurp!





La felul principal, însotit de același vin excelent, am testat o ”tagliata di manzo” (38 lei) adică mușchi de vită, parmezan, rucola și roșii cherry. S-a simțit lipsa unui sos balsamic. Voi trece curând să văd dacă au revizuit preparatul. Nici roșiuța aceea ciupită nu avea ce căuta în farfurie.


„Am cântat cu Ioan Luchian Mihalea pe scena Sălii Palatului, după care, la scurt timp, a fost asasinat. A fost un șoc! După vreo 4-5 luni, era anul 1993, țin minte că a venit o mamă care avea un copil la noi la cor și mi-a spus: «Doamnă, nu vreți să preluați acest cor care a rămas al nimănui?» Dacă aș fi știut ce tam-tam avea să urmeze, nu m-aș fi băgat.” 


Dar am adunat copiii, am făcut un soi de mică ședință cu părinții, explicându-le că eu nu știu exact dacă voi putea să dirijez pe stilul lui Mihalea, dar că vom merge cu piesele mai departe și chiar voi impune un stil al meu dacă el va veni pe parcurs. Lucru care s-a și întâmplat, pentru că eu am preluat și niște piese din repertoriul de operetă, pe care le-am adaptat pentru ei.” 


Odată, una dintre fetițe, care devenise domnișoară între timp, mi-a spus: «Ați întinat memoria acestui dirijor!» După care a mai fost un episod în care am înțeles că grupul nu ar fi trebuit să vină la spectacole în cadrul Televiziunii Române pentru că era în ilegalitate.” 


Minisong aparținea fundației Ioan Luchian Mihalea or, dacă el nu mai era, corul trebuia să se destrame. Atunci, mi-am făcut fundația mea culturală «Bianca Ionescu», în care corul a primit numele Ministars, ne-am detașat și de nume, și de tot. Acum, fundația are statutul ei propriu, ca să nu se mai lege nimeni de asemenea lucruri. Cu toate că eu sunt sigură că lui Mihalea i-ar fi plăcut să preia cineva corul…“





În final am ales una dintre mândriile gazdelor, un desert ”lava cake” cu înghețată (17 lei) făcut chiar în bucătăria restaurantului. Chiar foarte bun, nu s-au lăudat degeaba!


„Am vizitat o școală de copii, voiam să mergem cu corul de copii acolo. Al doilea soț al meu, care e francez la origine, avea băiatul la școala respectivă și am intrat în vorbă. Am început să ținem o corespondență destul de scurtă, după care mi-am spus că ar trebui să mă căsătoresc, pentru că el n-ar fi vrut să vină în România, iar eu nu voiam să am o relație la distanță. Și-am decis să merg eu în Franța. Undeva în Normandia, o zonă maritimă, destul de rece, de altfel frumoasă, dar rece, cu vânturi foarte puternice și destul de izolată, fiecare locuitor avea o curte de 2000 de metri pătrați. Se pare că era ceea ce îi plăcea lui și ceva de care avea nevoie, deoarece lucra într-un mediu plin de computere, la Electricité de France, și, fiind foarte stresat, prefera o zonă linistită.” 


Aveam, la un moment dat, spectacole în Japonia care se întindeau pe parcursul a 10 ore, nu cântam 10 ore, dar eram la dispoziția lor aceste ore zilnic, fără pauze. Și viața socială era perturbată, pentru ca un om care-și dorește atâta liniște nu vrea să iasă la spectacole sau în cadrul unei vieți mondene. Nu sunt nici eu genul de om care să fie toată ziua în discoteci, în baruri sau la prieteni, totuși, solitudinea era mult prea mare și nu am mai rezistat. Eu întrerupsesem cântatul brusc, o făcusem de dragul căsniciei. Iar el avea un băiat cam de vârsta fiului meu, deci exista posibilitatea ca Paul să-și găsească un prieten, și ideea mea, ușor hazardată, de a mă muta acolo, a avut astfel niște motive bune. Dar era lipsa prietenilor, a familiei, eu abia atunci începeam să vorbesc limba franceza. Și am clacat. Veneam foarte des în țară și, în 2000, începusem și un doctorat, neîntrerupându-mi nici contractul de la Operetă. Stăteam în țară vreo 10 zile, făceam cam trei spectacole, învățam și pentru doctorat și-mi dădeam câte un referat. Așa au trecut vreo doi ani. Din păcate, mai mult n-am rezistat. ”


Copilul se adaptase totuși, dar mie personal nu-mi plăcea foarte tare școala de-acolo, erau foarte multe greve. Și am decis să divorțez a doua oară. Mi-am încărcat mașina cu cățel, cu purcel, cu icoane aduse de-acasă, cu covorul oltenesc – eu nu am acasă covor oltenesc, dar acolo simțeam nevoia să am unul - m-am suit la volanul mașinii și până în România nu m-am oprit. El a aflat că-l părăsesc după ce am plecat. A fost o lașitate din partea mea. De altfel, nici în teatru nu am spus că m-am despărțit pentru că am considerat că nu interesează pe nimeni viața mea. Mi-am spus că e mai cinstit și față de el, și față de mine, să plec de tot. Nu mai spun ce dor aveam de ce lăsasem în țară, biserici ortodoxe nu existau acolo, de exemplu.” 


Așadar i-am dat telefon pentru că era plecat la mama lui, care avea probleme de sănătate, și stătea la vreo doua ore distanță de noi. Inițial, n-a vrut să creadă, deși eu avusesem niște discuții cu el în care îi spusesem că vreau să plec și l-am rugat să vină și el, dar a spus că nu poate trăi în România. Atunci am luat această hotărâre și cred că așa a fost mai bine pentru toată lumea. Am răsuflat ușurată când am venit aici, în apartamentul meu de bloc pe care mi l-am luat cu propriile forțe și unde mă simt foarte bine. Divorțul s-a pronunțat mai târziu pentru că el spunea ca nu vrea să-și lase soția, a fost un act din partea lui prin care nu știu ce-a vrut să demonstreze, pentru că eu am încercat să-i spun că nu are rost să se împotrivească pentru că eu nu mă mai întorc acolo. Așa s-a terminat totul.“


„Nu pot să afirm că în acest moment am o legătură specială sau un iubit, dar nu sunt tristă pentru asta. Nu sunt nici foarte fericita, dar sunt un om echilibrat. Dacă până acum nu a fost să fie, asta e, eu aștept în continuare acea persoană, acel om plin de umor, inteligent, cu bun-simț, pentru că trebuie să afirm că, deși sunt persoane care chiar îmi fac curte, atunci când le permit, constat că mă blochez când văd câtă lipsă de bun-simț există. Bărbații nu mai știu să dăruiască o floare. Soțul meu m-a cucerit cu flori, cu inteligență și nu făcea eforturi pentru asta. Bărbaților din ziua de azi li se pare desuet să mai ofere o floare sau să te mai invite la un spectacol. Acum sunt oameni care nu mai au răbdare, sunt geloși doar ca să se pună la adăpost, oameni pe care, probabil, viața i-a făcut să fie răi, încrâncenați. Rămâi mască și te întrebi dacă mai există vreo speranță.”


Eu am întâlnit dragostea vieții și pot să spun că am trecut pe lângă ea din cauza superficialității vârstei, pentru că la mine, trebuie să recunosc, maturitatea a venit destul de târziu în viața personală. Am tot zis că am timp s-o dobândesc. Iată că rândurile s-au strâns și că acum, când cauți un om care să ți se potrivească, este foarte greu să-l găsești. Așa că, probabil că eu am trecut pe lângă ea. Norocul meu a fost să fiu curtată de bărbați, și-n general mai tineri, totuși am considerat acest lucru un handicap. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care nu am mers mai departe într-una dintre relațiile mele și cred că am greșit. Nu știu ce să spun, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi mers mai departe, și-acum, după ani de zile, mă întreb ce s-ar fi întâmplat. El a plecat pe alt drum, este cu o persoană de mai mulți ani de zile, iar eu n-am putut să stric viața nimănui.” 


Deja, după ani de zile, incerc să spăl niște păcate pentru lucrurile rele pe care le-am făcut, căutând ca măcar lucrurile care mi-au rămas de făcut de acum înainte să le fac bine și să văd efectiv unde am greșit. Am ajuns la concluzia că îți poți schimba comportamentul nu numai ca să-ți schimbi imaginea în ochii celorlalți, ci și în propriii tăi ochi. Au fost vreo două colege pe care le-am urât pentru diverse treburi, cu motiv real sau nu.” 


Mi-am dat seama că ura asta nu-mi face rău decât mie și că nu-mi scoate în evidență decât o neputință. Încet, încet, mi-am schimbat comportamentul, am renunțat să urăsc, să vorbesc urât, să fiu malițioasă și ironică, și eu zic că, sigur, am devenit un om mai bun. Ce nu pot să ating, să zicem, va trebui să accept ca pe o neputință pe care Dumnezeu a găsit de cuviință să mi-o lase, și să încerc să mă bucur de ceea ce am, de sănătate, să fac bine atât cât pot, să ajut, să fac fapte de care să-mi amintesc la senectute cu plăcere, pentru că secretul unei batrâneți frumoase este să o pregătești din tinerețe, cu amintiri plăcute pentru viitor.“


Da, Trattoria Di Vino este un loc propice poveștilor - povestirii înfăptuirii lor, deopotrivă. Gazdele, familia Dârnea, un pianist și o avocată pasionați de vinuri bune, muncesc cu dăruire pentru ca aici să se întâmple lucruri deosebite. De exemplu, deja au comandat un nou mobilier pentru terasă, organizează tot felul de evenimente foarte tentante din ce am văzut în anunțurile lor.


Am considerat că echipa de la Trattoria Di Vino din Bdul Mărășești 2B merită cu prisosință lingura de lemn ce confirmă calitatea. 


Turul Culinar al BUCUReștiului - BUCURie-n farfurie! :)

Și nu uitați să vă duceți la operetă! Chiar merită! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Poftă Bună de Viață! :)